Mituri care descurajeaza joaca pe cont propriu

Cei mai multi parinti spun ca bebelusii fie plang atunci cand sunt asezati in sezut pentru a se juca, fie refuza sa se joace pe cont propriu, cerand constant indrumare si atentie. Insa parintii impartasesc aceste probleme datorita unor conceptii gresite.

Mitul #1. Copiii mici nu sunt apti de joaca.

Sugarii sunt dependenti, insa nu complet neajutorati. Chiar si cei mai mici prichindei sunt capabili de a initia activitati de explorare si de joc.

Din anumite cercetari reiese ca bebelusii depind de ingrijitori pentru divertisment si educatie si au nevoie de contact fizic constant pentru a se simti conectati. Accentul in aceste abordari este pus pe tinutul in brate a copilului pe cat mai mult posibil.

Insa studiile moderne spun ca parintii au nevoie de o perceptie destul de diferita. Parintii trebuie sa creeze un spatiu de joc sigur si sa-i initieze pe cei mici in activitati independente.

Bineinteles, copiii au nevoie de o ingrijire atenta, insa au nevoie si de parinti care sa ii incurajeze sa se joace. Cercetatorii mentioneaza ca sugarii pot indica in mod clar cand au nevoie de ingrijire, insa nu se pot juca pe cont propriu decat atunci cand parintii considera ca sunt apti sa o faca.



Mitul #2. Daca un bebe plange cand este asezat, inseamna ca e reticent sa se joace.

Cea mai buna modalitate pentru a incepe sa se joace liber este pe spate, deoarece aceasta este pozitia in care cei mici au cea mai mare mobilitate si autonomie. Cand unii parinti spun ca bebelusii devin nemultumiti de indata ce sunt asezati, acest fapt se intampla de obicei din urmatoarele motive:

Copilul este asezat brusc sau fara sa fie anuntat.

Copiii trebuie sa fie partenerii de comunicare ai parintilor. Ei trebuie sa fie ascultati si sa li se vorbeasca cu respect atunci cand urmeaza sa li se intample ceva care ii priveste. Un exemplu de situatie poate decurge in felul urmator.

„Acum te voi aseza pe patura ca sa incepi sa te joci.”

Sa spunem ca cel mic incepe sa tipe acum. „Nu ai fost gata?”.

Parintele se poate odihni langa copil si sa il mangaie. „A fost prea repede pentru tine”. Mami e chiar aici.”.

Daca plansetele continua, bebelusul trebuie sa fie ridicat, dar poate ramane in poala parintelui pana cand se simte indeajuns de confortabil ca sa incerce sa se joace din nou.

Copilul este obisnuit sa fie tinut in brate, sprijinit sau ridicat in sezut.

In ziua de azi, bebelusilor le place sa continue ceea ce le este familiar. Atunci cand parintii ii tin in sezut, cei mici ajung sa se astepte si sa isi doreasca sa faca asta din nou.

Daca parintii doresc sa ii incurajeze pe copii sa se joace pe cont propriu, cheia este sa introduca noua experienta treptat, comunicand onest („Acest lucru este diferit, nu-i asa?”) si prin rabdare.

Parintele aseaza copilul si pleaca imediat.

Nimanui nu-i place sa se simta parasit. De obicei, parintele trebuie sa isi sustina copilul in pozitia sezutului si apoi sa stea cateva clipe alaturi de el. Daca parintele decide sa plece, copilul trebuie sa afle de aceasta decizie. Fara comunicare, increderea in parinte (si in activitatea pe care urmeaza sa o inceapa) poate fi compromisa.



Mitul #3. Cand copii sunt suparati, parintii trebuie sa sara in ajutor.

Inainte sa se grabeasca sa le sara in ajutor copiilor suparati, parintii trebuie sa gandeasca si apoi sa puna intrebari:

„Vrei sa desenezi un caine? Ce fel de urechi vrei sa aiba cainele? Ascutite? Arata-mi ce vrei sa spui”.

Prin incurajari pozitive si rabdare, parintii pot construi copii autonomi care sunt dispusi sa incerce sa faca diverse lucruri. Mai devreme sau mai tarziu, copiii care castiga incredere in ei vor reusi.