Jurnalul unei mamici care lucreaza cu copii

Copiii sunt descoperirea de care aveam nevoie in viata mea profesionala. Fiind de cand ma stiu pe scena si petrecandu-mi atatia ani in ritmul alert al turneelor, am realizat ca imi doresc sa evoluez. Ca imi doresc ceva nou si acel ceva s-a dovedit a fi impartasirea experientei mele de artist catre cei mici.

Aceasta dorinta nu a venit de nicaieri, ci ca urmare a emisiunilor si evenimentelor pentru copii pe care le-am prezentat de-a lungul timpului, ca urmare a placerii de a ma juca cu cei mici, dar si a liceului pedagogic pe care l-am urmat. Si pana la urma eu insami am descoperit scena de mica – aveam 4 ani cand cantam cu MiniSong-ul lui Ioan Luchian Mihalea –, am trecut prin aceleasi etape si am realizat ca un copil se poate dezvolta mult mai armonios daca este indrumat si incurajat de la o varsta frageda catre domeniul care ii place si pentru care a si fost inzestrat cu har.

Am initiat in urma cu 4 ani Atelierul meu de Muzica si Prezenta Scenica pentru Copii, loc in care de atunci vin constant de cateva ori pe saptamana picii mei – ne alintam neoficial „Picii lu’ Soreasca”. ? Le dau mai departe sfaturi despre cum sa ne depasim emotiile, invatam sa stapanim tehnica vocala si sa respiram corect, facem exercitii de dictie si le transmit trucuri utile pentru a-i ajuta sa evolueze artistic. Metoda pe care mi-am format-o inglobeaza aspecte teoretice, dar mai ales practice pornind de la toti oamenii valorosi cu care am lucrat, de la propriile experiente traite pe scandura scenei si de la climatul placut pe care mi l-am imaginat.

In tot acest timp invat si eu de la cei mici o sumedenie de lucruri. Picii mei mi-au adus aminte de farmecul anilor lipsiti de griji, de faptul ca de multe ori fericirea sta in intamplari simple si m-au determinat sa fiu mandra ca dau mai departe din ceea ce stiu. Fiind acum in ipostaza celui care le da copiilor de studiat, privesc cu recunostinta catre oamenii care au facut acelasi lucru cu mine in trecut; ma refer la parintii mei, care m-au sprijinit intotdeauna cum au putut ei mai bine si la profesorii care mi-au remarcat talentul si care m-au incurajat.

Incerc in permanenta sa ma pun la mintea copiilor intr-un mod totusi serios; sa le explic in joaca lucruri importante legate de activitatea noastra. Muzica trebuie sa fie in cele din urma in sufletul lor ca ceva frumos, ca o pasiune pe care si-o cultiva pentru ca le place, iar Atelierul un loc relaxant unde abia astepata sa revina, toate acestea pastrand ideea ca e important sa si repete acasa cate putin in fiecare zi.

Copiii mi-au reamintit cat de important este sa vizualizam, sa ne imaginam si sa personalizam notiunile abstracte pe care le punem in discutie – ca atunci cand aveam lucrari sau examene si subliniam cu carioci colorate pentru a tine minte mai usor. Astfel ca la cursuri tratam sunetele ca pe niste scari pe care le urcam sau le coboram, exersam respiratia corecta imaginandu-ne ca umflam si apoi desumflam un balon, accentuam anumite silabe ca si cum muscam dintr-un sandwich si cate si mai cate. Cu ei sunt mereu in alerta, mereu cu gandul de a ma autodepasi, pentru ca este absolut necesar sa ii suprind cu abordari sau exercitii noi. Nu pot sa nu amintesc faptul ca imi exersez rabdarea si calmul pentru momentele in care fetita mea Elena Carolina va mai creste si va trebuie sa facem jocuri sau sa invatam animalele, notele, anotimpurile sau orele.

Un lucru e clar: de la cursurile cu cei mici plec intotdeauna incarcata cu energie, pentru ca ei stiu doar sa dea… sinceritate si veselie.

Si tot la intalnirile noastre inevitabil apar perlele lor haioase, dezvaluirile despre nazbatiile de pe acasa sau intrebarile incuietoare de tipul: „Repetitia este mama invataturii… dar cine este tatal??” Cum sa nu-i iubesti?!